Iubi fraţi şi surori, este frumos să fim cu Isus. Evanghelia tocmai proclamată atestă acest lucru, relatând că mulţimile rămâneau ore şi ore cu el, care vorbea despre împărăţia lui Dumnezeu şi îi vindeca pe bolnavi (cf. Lc 9,11). Compasiunea lui Isus faţă de cei suferinzi manifestă apropierea iubitoare a lui Dumnezeu, care vine în lume pentru a ne mântui. Când Dumnezeu domneşte, omul este eliberat de orice rău. Totuşi, chiar şi pentru cei care primesc vestea bună de la Isus, vine ceasul încercării. În acel loc pustiu, unde mulţimile l-au ascultat pe Învăţător, se lasă seara şi nu este nimic de mâncare (cf. v. 12). Foamea poporului şi apusul soarelui sunt semne ale unei limite care se profilează asupra lumii, asupra fiecărei creaturi: ziua se termină, la fel ca şi viaţa oamenilor. În această oră, în timpul sărăciei şi al umbrelor, Isus rămâne în mijlocul nostru.

Chiar când soarele apune şi foamea creşte, în timp ce apostolii înşişi cer să dea drumul oamenilor, Cristos ne surprinde cu milostivirea sa. El are compasiune pentru poporul flămând şi îi invită pe discipolii săi să aibă grijă de el: foamea nu este o nevoie care nu are nicio legătură cu vestirea Împărăţiei şi cu mărturia mântuirii. Dimpotrivă, această foame se referă la relaţia noastră cu Dumnezeu. Totuşi, cinci pâini şi doi peşti nu par a fi suficienţi pentru a hrăni poporul: aparent rezonabile, calculele discipolilor dezvăluie în schimb puţina lor credinţă. Pentru că, în realitate, cu Isus există tot ceea ce ne trebuie pentru a da forţă şi sens vieţii noastre.

De fapt, la apelul foamei el răspunde cu semnul împărtăşirii: îşi ridică ochii, recită binecuvântarea, frânge pâinea şi dă de mâncare tuturor celor prezenţi (cf. v. 16). Gesturile Domnului nu inaugurează un ritual magic complex, ci mărturisesc cu simplitate recunoştinţa faţă de Tatăl, rugăciunea filială a lui Cristos şi comuniunea fraternă pe care Duhul Sfânt o susţine. Pentru a înmulţi pâinile şi peştii, Isus îi împarte pe cei care sunt acolo: tocmai în acest fel sunt îndeajuns pentru toţi, ba chiar sunt din belşug. După ce au mâncat - şi au mâncat până s-au săturat -, au luat douăsprezece coşuri (cf. v. 17).

Logica aceasta este cea care salvează poporul flămând: Isus acţionează după stilul lui Dumnezeu, învăţându-ne şi pe noi să facem la fel. Astăzi, în locul mulţimilor amintite în evanghelie, există popoare întregi, umilite de lăcomia altora chiar mai mult decât de propria foame. În faţa mizeriei multora, acumularea câtorva este semn al unei mândrii indiferente, care produce durere şi nedreptate. În loc să împartă, opulenţa risipeşte roadele pământului şi ale muncii omului. În special în acest an jubiliar, exemplul Domnului rămâne pentru noi criteriu urgent de acţiune şi de slujire: a împărtăşi pâinea, pentru a înmulţi speranţa, proclamă venirea împărăţiei lui Dumnezeu.

De fapt, salvând mulţimile de la foame, Isus anunţă că îi va mântui pe toţi de la moarte. Acesta este misterul credinţei, pe care îl celebrăm în sacramentul Euharistiei. Aşa cum foamea este un semn al lipsei noastre radicale de viaţă, tot aşa frângerea pâinii este un semn al darului divin al mântuirii.

Preaiubiţilor, Cristos este răspunsul lui Dumnezeu la foamea omului, pentru că trupul său este pâinea vieţii veşnice: luaţi şi mâncaţi toţi! Invitaţia lui Isus îmbrăţişează experienţa noastră zilnică: pentru a trăi avem nevoie să ne hrănim cu viaţă, luând-o de la plante şi animale. Totuşi, a mânca ceva mort ne aminteşte că şi noi, indiferent cât am mânca, vom muri. În schimb, atunci când ne hrănim cu Isus, pâine vie şi adevărată, trăim prin el. Oferindu-se în întregime, Răstignitul Înviat ni se dăruieşte nouă, care descoperim astfel că am fost făcuţi pentru a ne hrăni cu Dumnezeu. Natura noastră înfometată poartă semnul unei lipse care este săturată de harul Euharistiei. După cum scrie Sfântul Augustin, Cristos este cu adevărat "panis qui reficit, et non deficit; panis qui sumi potest, consumi non potest" (Sermo 130,2): o pâine care hrăneşte şi nu se termină; o pâine care poate fi mâncată, dar nu se poate epuiza. Euharistia, de fapt, este prezenţa adevărată, reală şi substanţială a Mântuitorului (cf. Catehismul Bisericii Catolice, 1413), care transformă pâinea în sine, pentru a ne transforma pe noi în el. Viu şi dătător de viaţă, Corpus Domini ne face pe noi, adică Biserica însăşi, trupul Domnului.

De aceea, după cuvintele apostolului Paul (cf. 1Cor 10,17), Conciliul Vatican II- ne învaţă că "prin sacramentul pâinii euharistice este reprezentată, se semnifică şi este realizată unitatea credincioşilor, care formează un singur trup în Cristos. Toţi oamenii sunt chemaţi la această unire cu Cristos, care este lumina lumii, de la care venim, prin care trăim, spre care tindem" (Constituţia dogmatică Lumen gentium, 3). Procesiunea, pe care o vom începe în curând, este semn al acestui drum. Împreună, păstori şi turmă, ne hrănim cu Preasfântul Sacrament, îl adorăm şi îl purtăm pe străzi. Făcând aceasta, îl prezentăm privirii, conştiinţei şi inimii oamenilor. Inimii celor care cred, ca să creadă mai ferm; inimii celor care nu cred, ca să se întrebe despre foamea pe care o avem în suflet şi despre pâinea care o poate potoli.

Învioraţi de hrana pe care Dumnezeu ne-o dăruieşte, îl ducem pe Isus la inima tuturor, pentru că Isus îi implică pe toţi în opera mântuirii, invitând pe fiecare să participe la masa lui. Fericiţi sunt cei chemaţi, care devin martori ai acestei iubiri!

LEO PP. XIV

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu