Cu bucurie şi speranţă vă chem să mergem împreună pe calea credinţei având inimile înflăcărate de iubirea lui Cristos. Aceasta este tema noului plan pastoral trienal, 2025-2028, pentru dieceza noastră: "Înflăcăraţi de iubirea lui Cristos". După ce în ultimii trei ani ne-am lăsat ghidaţi de tema "Uniţi în familia lui Dumnezeu, trăim bucuria credinţei", vă invit să continuăm angajamentul nostru de discipoli misionari invocând de la Dumnezeu o reînnoită înflăcărare a credinţei, a speranţei şi a iubirii pentru întregul popor creştin catolic din Moldova.

În prima sa enciclică, Redemptor hominis, Sfântul Ioan Paul al II-lea a arătat cât de profundă este legătura dintre aspiraţia fiecărui om după iubire şi darul iubirii lui Dumnezeu în Cristos: "Omul nu poate trăi fără iubire. Rămâne pentru el însuşi o fiinţă de neînţeles, viaţa sa este fără sens dacă nu i se descoperă iubirea, dacă nu întâlneşte iubirea. [...] Această revelare a iubirii este adesea definită şi ca îndurare, iar revelarea iubirii şi a îndurării are în istoria omului un chip şi un nume nou: se numeşte Isus Cristos" (Redemptor hominis, 9-10). Într-adevăr Dumnezeu ne copleşeşte cu iubirea sa prin Domnul nostru Isus Cristos şi ne cheamă să o comunicăm cu smerenie şi curaj tuturor celor pe care îi întâlnim. Lumea noastră şi multiplele ei provocări se aseamănă cu "un pământ pustiu, uscat şi fără apă" (Ps 62,4) care aşteaptă cu nerăbdare vestitorii iubirii fidele a lui Dumnezeu. Tocmai de aceea Sfântul Părinte Papa Leon ne-a amintit tuturor în cadrul predicii de la începutul slujirii sale că "acesta este ceasul iubirii! Iubirea lui Dumnezeu, care ne face fraţi şi surori, se află în centrul evangheliei! Cu lumina şi forţa Duhului Sfânt, să construim o Biserică întemeiată pe iubirea lui Dumnezeu." Aceste apeluri din învăţătura urmaşilor Sfântului Petru pătrund în adâncul inimilor noastre şi ne amintesc care este esenţa credinţei creştine: "Dumnezeu este iubire şi noi am cunoscut şi am crezut în iubirea pe care Dumnezeu o are faţă de noi" (1In 4,16).

Iubirea lui Cristos are puterea de a înflăcăra vieţile noastre, de a le elibera de falsele licăriri ale egoismului şi de a le deschide spre lumina comuniunii cu Dumnezeu şi cu semenii. Cristos cel Înviat vrea să realizeze cu orice om din orice timp transformarea pe care a provocat-o în cei doi ucenici care se îndreptau trişti spre Emaus (cf. Lc 24,13-35). În acel episod evanghelic Isus Cristos se apropie de ucenici ca un pelerin necunoscut, le ascultă tristeţea şi suferinţa, le deschide mintea să recunoască planul de iubire al lui Dumnezeu în pătimirea şi moartea sa pe cruce, frânge pentru ei pâinea euharistică şi îi determină astfel să se întoarcă în grabă la Ierusalim pentru a le împărtăşi apostolilor vestea cea bună a Învierii. Reflectând asupra experienţei lor, ucenicii îşi spun unul altuia: "Oare nu ne ardea inima în noi atunci când ne vorbea pe drum şi ne explica Scripturile?" (Lc 24,32). Întâlnirea lor cu Cristos poate fi descrisă cu imaginea unui foc care aprinde alte focuri, cu experienţa unei înflăcărări interioare care le redă speranţa şi le reînsufleţeşte credinţa. Prin puterea Duhului Sfânt, care s-a revărsat asupra apostolilor ca nişte limbi de foc, fiecărui credincios îi este deschisă poarta de acces la această întâlnire cu Domnul cel Înviat. De fapt, Poarta speranţei prin care milioane de pelerini au trecut de-a lungul acestui an jubiliar al speranţei, vizitând bazilicile papale ale Romei, este un semn puternic al timpului de har pe care îl trăieşte Biserica: "Să deschidem larg iarăşi Poarta Sfântă pentru a oferi experienţa vie a iubirii lui Dumnezeu, care trezeşte în inimă speranţa sigură a mântuirii în Cristos" (Papa Francisc, Spes non confundit, 6).

În următorii trei ani pastorali dorim să ne angajăm ca Biserică particulară să aprofundăm întâlnirea personală şi comunitară cu iubirea lui Cristos cel Înviat. Fiecare credincios al diecezei noastre ar trebui să se asemene cu discipolii de la Emaus şi să îl descopere pe Mântuitorul prezent în cuvântul său şi în sfintele sacramente. Fiecare dintre noi poate să îi permită Domnului să îi înflăcăreze inima şi astfel să mărturisească într-un mod asemănător cu ucenicii de odinioară: "Oare nu ne ardea inima în noi atunci când ne vorbea în Scriptură, când ni se dăruia în Sfânta Împărtăşanie, când ne chema printr-un moment profund de rugăciune sau printr-un frate aflat în suferinţă?". Fiecare comunitate parohială, fiecare asociaţie sau grupare bisericească este chemată să îşi fixeze obiectivele şi activităţile plecând de la această convingere: pastoraţia obişnuită trebuie să fie "însufleţită de focul Duhului, pentru a înflăcăra inimile credincioşilor care frecventează comunitatea în mod obişnuit şi care se adună în ziua Domnului pentru a se hrăni din cuvântul său şi din pâinea vieţii veşnice" (Papa Francisc, Evangelii gaudium, 14).

A avea inimile înflăcărate nu înseamnă însă a căuta în viaţa de credinţă doar emoţiile puternice sau doar experienţele care mişcă sensibilitatea noastră umană. Biserica ne învaţă că focul Duhului este prezent în viaţa noastră atunci când practicăm într-un mod cât mai autentic şi intens cele trei virtuţi teologale: credinţa, speranţa şi iubirea. Catehismul Bisericii Catolice ne arată clar că cele trei virtuţi reprezintă "chezăşia prezenţei şi acţiunii Duhului Sfânt în facultăţile fiinţei umane" (CBC, 1813). Ele sunt revărsate de Dumnezeu în sufletele credincioşilor şi "îi dispun pe creştini să trăiască în relaţie cu Sfânta Treime. Ele îl au pe Dumnezeu drept origine, motiv şi obiect: Dumnezeu cunoscut prin credinţă, sperat şi iubit pentru el însuşi" (CBC, 1840). Iată de ce obiectivul planului pastoral diecezan, acela de a forma credincioşi înflăcăraţi de iubirea Domnului, poate fi realizat doar prin înţelegerea şi trăirea acelor dispoziţii sufleteşti care constituie o relaţie vie cu Dumnezeu: "Oricare ar fi starea de viaţă, nu se poate trăi fără aceste trei înclinaţii ale sufletului: a crede, a spera, a iubi" (Sfântul Augustin, Discursuri, 198 augm., 2). Vom căuta, aşadar, în următorii trei ani să creştem în practicarea virtuţilor care stau la baza comportamentului nostru de copii adoptivi ai Tatălui ceresc şi de fraţi şi surori în unica familie a lui Dumnezeu.

Care este însă izvorul care alimentează continuu practicarea virtuţilor teologale? Experienţa ucenicilor de la Emaus ne poate oferi un răspuns lămuritor. Isus cel Înviat i-a ajutat să recunoască în pătimirea şi moartea sa planul iubirii Tatălui: "Oare nu trebuia Cristos să sufere acestea şi să intre în gloria sa?" (Lc 24,26). Pătrunşi de focul acestei iubiri, ucenicii s-au întors la Ierusalim la apostoli şi au dat mărturia lor: "Domnul a înviat într-adevăr şi s-a arătat lui Símon" (Lc 24,34). Altfel spus, contactul viu cu misterul pascal al Domnului le-a reaprins credinţa, speranţa şi iubirea şi i-au aşezat din nou pe calea misiunii. Acest contact se realizează pentru noi la fiecare Sfântă Liturghie, aşa cum ne aminteşte prefaţa comună a V-a din Liturghierul Roman: "La jertfa euharistică, amintirea morţii sale ne aprinde iubirea, vestirea învierii ne întăreşte credinţa, iar promisiunea venirii sale ne hrăneşte speranţa" (Liturghierul Roman, p. 595). Ca şi la Emaus, şi pentru ucenicii timpului nostru virtuţile sunt reaprinse în inimi prin jertfa euharistică sau frângerea pâinii. Prin celebrarea sacramentului Euharistiei misterul pascal devine o întâlnire care ne aprinde inimile cu iubirea lui Cristos.

Misterul pascal al lui Cristos ne atrage şi ne pătrunde nu doar prin Euharistie, ci şi prin celelalte două sacramente ale iniţierii creştine: Botezul şi Mirul. Într-adevăr, prin cele trei sacramente ale iniţierii creştine, Botezul, Mirul şi Euharistia, oamenii, eliberaţi de puterea întunericului, morţi, înmormântaţi şi înviaţi împreună cu Cristos, primesc Duhul înfierii şi celebrează cu întregul popor al lui Dumnezeu memorialul morţii şi învierii Domnului (Ad gentes, 14). Chiar dacă în parcursul existenţial al fiecărui creştin aceste sacramente sunt celebrate în manieră separată, acestea reprezintă de fapt trei etape ale aceluiaşi parcurs care îi conduce pe credincioşi la vârsta matură a mântuirii şi a harului. Cu alte cuvinte, ele dotează fiecare credincios cu tot ce este necesar pentru a trăi o viaţă creştină autentică. De aceea putem spune că cele trei sacramente ale iniţierii reprezintă fundamentul primirii şi al trăirii virtuţilor teologale în viaţa creştinului. Credinţa, speranţa şi iubirea sunt revărsate în viaţa creştinului prin sacramentele iniţierii noastre în misterul pascal al lui Cristos.

Ascultând părerea membrilor Consiliului Prezbiteral, precum şi a membrilor Consiliului Pastoral Diecezan, recurgând şi la sfatul şi analiza echipei care se ocupă de proiectul pastoral diecezan, am considerat oportun să propun aprofundarea celor trei virtuţi teologale în corelare cu cele trei sacramente ale iniţierii creştine. Dintre multiplele roade ale celebrării acestor sacramente ne vom apleca cu precădere asupra creşterii noastre în viaţa Duhului Sfânt, adică în trăirea virtuţilor teologale. Vom aprofunda sacramentele iniţierii apelând la ordinea inversă faţă de celebrarea lor, pentru că dorim să privilegiem experienţa concretă a creştinilor către care se îndreaptă planul nostru pastoral: fiecare credincios e chemat să participe cât mai rodnic la celebrarea Euharistiei duminicale, pentru ca astfel să descopere puterea darului primit atunci când a fost miruit şi, mai înapoi, care a fost poarta de intrare în viaţa de fii adoptivi ai lui Dumnezeu, adică Botezul. Continuând această logică a experienţei sacramentelor ca izvor al primirii şi al trăirii virtuţilor teologale, am ales să corelăm sacramentul Euharistiei cu virtutea speranţei, sacramentul Mirului cu virtutea iubirii şi sacramentul Botezului cu virtutea credinţei.

Planul pastoral diecezan 2025-2028 cu tema "Înflăcăraţi de iubirea lui Cristos" va avea următoarea succesiune de tematici anuale:

• Anul pastoral 2025-2026: "Euharistia ne hrăneşte speranţa"

• Anul pastoral 2026-2027: "Mirul revarsă în noi iubirea"

• Anul pastoral 2027-2028: "Botezul ne dăruieşte credinţa"

Primul an pastoral, 2025-2026, din noul plan trienal, are, aşadar, drept obiectiv continuarea aprofundării Jubileului speranţei, propunându-ne legătura indisolubilă dintre Euharistie şi speranţa creştină. În mod special celebrarea Sfintei Liturghii duminicale va avea nevoie de o specială grijă pastorală pentru ca fiecare moment liturgic să conducă inimile oamenilor la întâlnirea cu Isus Cristos, adevărata noastră speranţă. Bisericile comunităţilor noastre au nevoie să devină oaze de speranţă pentru credincioşii care vin împovăraţi de greutatea dificultăţilor economice, sociale şi morale pe care le întâmpină în viaţa de fiecare zi. Dacă Dante Alighieri în celebra sa operă Divina Comedie a văzut înscrisă pe porţile infernului expresia "Lăsaţi orice speranţă, voi, cei care intraţi aici", în mod contrar, uşile bisericilor noastre ar trebuie să poarte inscripţia: "Hrăniţi-vă speranţa, voi, cei care intraţi aici!" În inima Sfintei Liturghii se află misterul credinţei noastre: "Moartea ta o vestim, Doamne, şi învierea ta o mărturisim până când vei veni." Euharistia este sacramentul speranţei creştine, pentru că actualizează misterul pascal al Domnului şi anticipează venirea sa în slavă. Cristos care va veni în slavă vine deja spre noi prin hrana Sfintei Împărtăşanii şi ne transformă la fiecare Sfântă Liturghie în adevăraţi misionari ai speranţei.

Invit cordial toţi preoţii, persoanele consacrate, laicii şi comunităţile din dieceza noastră să găsească cele mai potrivite căi pentru a promova tema noului an pastoral celebrând Sfânta Liturghie ca un adevărat ospăţ al speranţei şi propunând itinerarii de formare care să aibă în centru capacitatea de a fi gata oricând să dăm răspuns oricui ne cere cont de speranţa noastră (cf. 1Pt 3,15). Ca şi în ceilalţi ani pastorali, vom avea la dispoziţie 10 nuclee tematice care să însoţească activităţile catehetice şi întâlnirile de formare din comunităţile noastre. Celelalte materiale pregătite de oficiile noastre diecezane ne vor ajuta să redescoperim bogăţia temei adoptate şi ne vor prezenta căi concrete de creştere în trăirea şi mărturisirea speranţei creştine.

Deschiderea noului an pastoral va avea loc la nivel diecezan şi în fiecare parohie duminică, 28 septembrie. Va fi o ocazie potrivită pentru a prezenta credincioşilor întregii noastre dieceze orizontul comun al drumului nostru de credinţă şi de a ne ruga pentru ca inimile tuturor să fie înflăcărate de iubirea lui Cristos. Ne dorim ca icoana şi rugăciunea noului an pastoral să însoţească nu doar celebrarea de deschidere, ci să ne amintească zilnic de identitatea noastră de discipoli misionari ai speranţei noastre, care este Cristos cel Înviat.

Împreună cu PS Petru Sescu, episcop auxiliar, şi PS Petru Gherghel, episcop emerit, invoc binecuvântarea lui Dumnezeu asupra tuturor credincioşilor, a preoţilor şi a persoanelor consacrate, pentru a fi împreună un popor sfânt, care se lasă evanghelizat de Domnul şi se deschide cu încredere la misiunea de a evangheliza timpul şi lumea noastră. Sfânta Fecioară Maria, Maica Speranţei şi Regina Păcii, să mijlocească pentru toţi harul întâlnirii cu Cel Înviat şi bucuria dăruirii de sine în slujba planului de iubire şi pace al lui Dumnezeu.

12 septembrie 2025

✠ Iosif Păuleţ,
episcop de Iaşi

text https://ercis.ro/actualitate/viata.asp?id=202509044