Dilexi te, "Te-am iubit". Iubirea lui Cristos care se întrupează în iubirea faţă de săraci, înţeleasă ca îngrijire a bolnavilor; luptă împotriva sclaviei; apărare a femeilor care suferă excludere şi violenţă; drept la educaţie; sprijin faţă de migranţi; pomană, care "este dreptate restabilită, nu un gest de paternalism"; echitate, a cărei lipsă este "rădăcina tuturor relelor sociale". Leon al XIV-lea publică prima sa exortaţie apostolică, Dilexi te, un text în 121 de puncte care izvorăşte din evanghelia Fiului lui Dumnezeu, care a devenit sărac încă din momentul în care a intrat în lume şi care relansează magisteriul Bisericii despre săraci din ultimii 150 de ani. "O adevărată mină de învăţături."

Pe urmele predecesorilor

Cu acest document - semnat pe 4 octombrie, sărbătoarea Sfântului Francisc de Assisi - al cărui titlu este preluat din Cartea Apocalipsului (Ap 3,9), pontiful augustinian se inserează astfel pe urmele predecesorilor săi: Ioan al XXIII-lea, cu apelul către ţările bogate în Mater et magistra de a nu rămâne indiferente faţă de ţările oprimate de foamete şi sărăcie (83); Paul al VI-lea, cu Populorum progressio şi intervenţia la ONU "ca avocat al popoarelor sărace"; Ioan Paul al II-lea, care a consolidat doctrinal "raportul preferenţial al Bisericii cu săracii"; Benedict al XVI-lea şi Caritas in veritate, cu interpretarea sa "mai marcat politică" a crizelor din cel de-al treilea mileniu. În cele din urmă, Francisc, care a făcut din grija "faţă de săraci" şi "cu săracii" una dintre pietrele de temelie ale pontificatului.

O lucrare începută de Francisc

Chiar Francisc începuse să lucreze la exortaţia apostolică în lunile dinaintea morţii sale. Asemenea enciclicei Lumen fidei a lui Benedict al XVI-lea, reluată de Jorge Mario Bergoglio în 2013, şi de data aceasta succesorul este cel care finalizează opera, care reprezintă o continuare a enciclicei Dilexit nos, ultima enciclică a papei argentinian, dedicată Inimii lui Isus. Pentru că este puternică "legătura" dintre iubirea lui Dumnezeu şi iubirea faţă de săraci: prin ei, Dumnezeu "are încă ceva să ne spună", afirmă Leon al XIV-lea. Şi aminteşte tema "opţiunii preferenţiale" pentru săraci, expresie născută în America Latină (16) nu pentru a indica "un exclusivism sau o discriminare faţă de alte grupuri", ci mai degrabă "acţiunea lui Dumnezeu" care este mişcat de compasiune faţă de slăbiciunea omenirii. "Pe faţa rănită a săracilor - scrie el - găsim imprimată suferinţa celor nevinovaţi şi, prin urmare, însăşi suferinţa lui Cristos" (9).

"Feţele" sărăciei

Există numeroase idei pentru reflecţie, există numeroase stimulente pentru acţiune în exortaţia lui Robert Francis Prevost, în care sunt analizate "feţele" sărăciei. Sărăcia "celor care nu au mijloace de întreţinere materială", a "celor care sunt marginalizaţi social şi nu au instrumente pentru a da glas propriei demnităţi şi propriilor capacităţi"; sărăcia "morală, spirituală, culturală"; sărăcia "celor care nu au drepturi, nu au spaţiu, nu au libertate" (9).

Noile sărăcii şi lipsa de echitate

În faţa acestui scenariu, papa consideră "insuficientă" angajarea pentru a înlătura cauzele structurale ale sărăciei în societăţile marcate "de numeroase inegalităţi", de apariţia unor noi forme de sărăcie "mai subtile şi periculoase" (10), de reguli economice care au sporit bogăţia, "dar fără echitate". "Lipsa echităţii este rădăcina relelor sociale" (94), remarcă el.

Dictatura unei economii care ucide

"Când spunem că lumea modernă a redus sărăcia, o facem măsurând-o cu criterii din alte epoci care nu sunt comparabile cu realitatea actuală", afirmă Leon al XIV-lea (13). Din acest punct de vedere, salută "cu favoare" faptul că "Naţiunile Unite au făcut din eradicarea sărăciei unul dintre Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului". Totuşi drumul este lung, mai ales într-o epocă în care "dictatura unei economii care ucide" continuă să predomine, în care câştigurile câtorva "cresc exponenţial", în timp ce cele ale majorităţii sunt "tot mai îndepărtate de bunăstarea acestei minorităţi fericite" şi în care "ideologiile care apără autonomia absolută a pieţelor şi speculaţiile financiare" sunt răspândite (92).

Cultura rebutului, libertatea pieţei, îngrijirea pastorală a elitelor

Toate acestea sunt un semn că încă persistă - "uneori bine deghizată" - o cultură a rebutului care "tolerează cu indiferenţă ca milioane de persoane să moară de foame sau să supravieţuiască în condiţii nedemne de fiinţele umane" (11). Papa stigmatizează atunci "criteriile pseudoştiinţifice" conform cărora "libertatea pieţei" va duce la "soluţia" problemei sărăciei, precum şi "îngrijirea pastorală a aşa-numitelor elite", conform căreia "în loc să pierdem timpul cu săracii, este mai bine să avem grijă de bogaţi, de puternici şi de profesionişti" (114). De fapt, el clarifică faptul că "drepturile umane nu sunt egale pentru toţi" (94).

Transformarea mentalităţii

Ceea ce solicită pontiful este, aşadar, o "transformare a mentalităţii", eliberându-ne înainte de toate de "iluzia unei fericiri care vine dintr-o viaţă confortabilă". Asta îi împinge pe mulţi oameni spre o viziune a existenţei bazată pe bogăţie şi succes "cu orice preţ", chiar şi în detrimentul altora şi prin "sisteme politico-economice nedrepte" (11). Iată de ce "demnitatea fiecărei persoane umane trebuie să fie respectată acum, nu mâine" (92).

În fiecare migrant respins este Cristos care bate la uşă

Leon al XIV-lea dedică apoi un spaţiu amplu temei migraţiilor. Cuvintele sale sunt însoţite de imaginea micuţului Alan Kurdi, băiatul sirian de trei ani care în 2015 a devenit simbolul crizei migranţilor din Europa, cu fotografia trupului său neînsufleţit pe o plajă. "Din păcate, în afară de o emoţie de moment, fapte similare devin tot mai irelevante ca ştiri marginale" (11), constată Pontiful. În acelaşi timp, aminteşte de munca seculară a Bisericii faţă de cei care sunt constrânşi să-şi abandoneze pământurile, exprimată în centre de primire, misiuni la frontieră, eforturile lui Caritas Internationalis şi ale altor instituţii (75). "Biserica, asemenea unei mame, merge alături de cei care merg - continuă el -. Unde lumea vede ameninţări, ea vede copii; unde se construiesc ziduri, ea construieşte poduri. Ştie că vestirea evangheliei este credibilă numai atunci când se traduce în gesturi de apropiere şi primire. Şi ştie că în fiecare migrant respins este Cristos însuşi care bate la uşile comunităţii" (75).

Tot pe tema migraţiei, Papa Prevost îşi însuşeşte celebrele "patru verbe" ale predecesorului său, Francisc: "A primi, a proteja, a promova şi a integra". Şi împrumută de la Bergoglio şi definiţia săracilor nu numai ca obiect al compasiunii noastre, ci "învăţători ai evangheliei. A-i sluji pe săraci nu este un gest care trebuie făcut «de sus în jos», ci o întâlnire între egali... Biserica, aşadar, atunci când se apleacă pentru a avea grijă de săraci, asumă postura sa cea mai elevată" (79).

Femeile victime ale violenţei şi excluderii

Leon al XIV-lea analizează apoi situaţia actuală, marcată de mii de persoane care mor zilnic "din cauze legate de malnutriţie" (12). "De două ori sărace", adaugă el, sunt "femeile care îndură situaţii de excludere, maltratare şi violenţă, pentru că adesea se găsesc cu posibilităţi mai mici de a-şi apăra drepturile" (12).

"Săracii nu există din întâmplare..."

Succesorul lui Petru oferă o reflecţie aprofundată asupra cauzelor însăşi ale sărăciei: "Săracii nu sunt acolo din întâmplare sau printr-o soartă oarbă şi amară. Cu atât mai puţin sărăcia este, pentru majoritatea dintre ei, o alegere. Şi totuşi, există încă unii care îndrăznesc să afirme acest lucru, dând dovadă de orbire şi cruzime", subliniază el (14). "Evident, printre săraci există şi cei care nu vor să muncească", dar sunt şi atâţia bărbaţi şi femei care eventual colectează cartoane de dimineaţa până seara tocmai pentru "a supravieţui" şi niciodată pentru "a îmbunătăţi" viaţa. Pe scurt, citim într-unul dintre punctele focale ale Dilexi te, nu se poate spune "majoritatea oamenilor săraci sunt aşa pentru că nu au dobândit merite, conform acelei false viziuni a meritocraţiei unde pare că numai cei care au avut succes în viaţă au merite" (14).

Ideologii şi orientări politice

Uneori, observă Leon al XIV-lea, creştinii înşişi se lasă "infectaţi de atitudini marcate de ideologii lumeşti sau de orientări politice şi economice care duc la generalizări nedrepte şi concluzii înşelătoare". "Sunt cei care continuă să spună - subliniază el: «Sarcina noastră este să ne rugăm şi să învăţăm adevărata doctrină». Dar, separând acest aspect religios de promovarea integrală, adaugă că numai guvernul ar trebui să aibă grijă de ei sau că ar fi mai bine să-i lase în sărăcie, învăţându-i în schimb să muncească" (114).

Pomana, adesea dispreţuită

Un simptom al acestei mentalităţi este faptul că exercitarea carităţii este uneori "dispreţuită sau ridiculizată, ca şi cum ar fi vorba de obsesia unora şi nu nucleul incandescent al misiunii ecleziale" (15). Papa se opreşte pe larg asupra pomenii, rareori practicată şi adesea dispreţuită (115). "Fiind creştini, nu renunţăm la pomana. Este un gest care se poate face în diverse moduri şi pe care putem încerca să-l facem în modul cel mai eficient, dar trebuie să-l facem. Şi va fi întotdeauna mai bine să facem ceva decât să nu facem nimic. În orice caz, ne va atinge inima. Nu va fi soluţia la sărăcia din lume, care trebuie căutată cu inteligenţă, tenacitate, angajare social. Dar trebuie să practicăm pomana pentru a atinge carnea suferindă a săracilor" (119).

Indiferenţa creştinilor

În acelaşi sens, pontiful observă "carenţa sau chiar absenţa angajării" faţă de apărarea şi promovarea celor mai defavorizaţi în unele grupuri creştine (112). Dacă o comunitate a Bisericii nu cooperează pentru incluziunea tuturor, avertizează el, "va risca şi dizolvarea, chiar dacă vorbeşte despre teme sociale sau critică guvernele. Va ajunge cu uşurinţă să fie scufundată de mondenitatea spirituală, deghizată în practici religioase, în întâlniri fără rod sau în discursuri goale" (113). De aici necesitatea de a "afirma cu claritate că există o legătură inseparabilă între credinţa noastră şi cei săraci" (36).

Mărturia sfinţilor, fericiţilor şi a ordinelor călugăreşti

Pentru a contrabalansa această atitudine de indiferenţă, există o lume de sfinţi, fericiţi şi misionari care, de-a lungul secolelor, au întruchipat imaginea "unei Biserici sărace pentru săraci" (35). De la Francisc de Assisi şi gestul său de a îmbrăţişa un lepros (7) până la Maica Tereza, icoană universală a carităţii dedicate muribunzilor din India "cu o duioşie care era rugăciune" (77). Şi din nou, Sfântul Laurenţiu, Sfântul Iustin, Sfântul Ambroziu, Sfântul Ioan Gură de Aur, chiar Sfântul Augustin al său, care a afirmat: "Cine spune că îl iubeşte pe Dumnezeu şi nu are milă de cei nevoiaşi, minte" (45).

Leon aminteşte, de asemenea, de opera camilienilor pentru bolnavi (49), a congregaţiilor feminine din spitale şi aziluri de bătrâni (51). El aminteşte de primirea acordată văduvelor, copiilor abandonaţi, pelerinilor şi cerşetorilor din mănăstirile benedictine (55). Şi aminteşte, de asemenea, de franciscani, dominicani, carmeliţi şi augustinieni care au început "o revoluţie evanghelică" printr-un "stil de viaţă simplu şi sărac" (63), împreună cu trinitarienii şi mercedarii care, luptând pentru eliberarea prizonierilor, au exprimat iubirea "unui Dumnezeu care eliberează nu numai de sclavia spirituală, ci şi de opresiunea concretă" (60). "Tradiţia acestor ordine nu s-a încheiat - subliniază el. Dimpotrivă, a inspirat noi forme de acţiune în faţa sclaviilor moderne: traficul de fiinţe umane, munca silnică, exploatarea sexuală, diferitele forme de dependenţă. Caritatea creştină, atunci când se întrupează, devine eliberatoare" (61).

Dreptul la educaţie

Pontiful aminteşte, de asemenea, exemplul Sfântului Iosif Calasanzio, care a fondat prima şcoală populară gratuită din Europa (69), pentru a sublinia importanţa educării săracilor: "Nu este o favoare, ci o datorie. Copiii au dreptul la cunoaştere, ca o cerinţă fundamentală pentru recunoaşterea demnităţii umane" (72).

Lupta mişcărilor populare

În exortaţie, papa menţionează şi lupta împotriva "efectelor distructive ale imperiului banilor" din partea mişcărilor populare, conduse de lideri "adesea suspectaţi şi chiar persecutaţi" (80). Aceştia, scrie el, "ne invită să depăşim acea idee a politicilor sociale concepute ca o politică faţă de săraci, dar niciodată cu săracii, niciodată a săracilor" (81).

O voce care să trezească şi să denunţe

În ultimele pagini ale documentului, Leon al XIV-lea cheamă întregul popor al lui Dumnezeu să "facă auzită, chiar dacă în moduri diferite, o voce care să trezească, să denunţe, care să se expună chiar cu riscul de a părea proşti. Structurile nedreptăţii trebuie recunoscute şi distruse cu forţa binelui, prin schimbarea mentalităţilor, dar şi, cu ajutorul ştiinţelor şi al tehnicii, prin dezvoltarea de politici eficiente în transformarea societăţii" (97).

Săracii, nu o problemă socială ci centrul Bisericii

Este necesar ca "toţi să ne lăsăm evanghelizaţi de săraci", îndeamnă papa (102). "Creştinul nu-i poate considera pe săraci numai ca pe o problemă socială: sunt o chestiune de familie. Sunt dintre ai noştri". De aceea, "raportul cu ei nu se poate reduce la o activitate sau la o funcţie a Bisericii" (104). "Săracii sunt în centrul însuşi al Bisericii" (111), conchide el.

Salvatore Cernuzio

(După L'Osservatore Romano, 9 octombrie 2025)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Dilexi te, "Te-am iubit". Iubirea lui Cristos care se întrupează în iubirea faţă de săraci, înţeleasă ca îngrijire a bolnavilor; luptă împotriva sclaviei; apărare a femeilor care suferă excludere şi violenţă; drept la educaţie; sprijin faţă de migranţi; pomană, care "este dreptate restabilită, nu un gest de paternalism"; echitate, a cărei lipsă este "rădăcina tuturor relelor sociale". Leon al XIV-lea publică prima sa exortaţie apostolică, Dilexi te, un text în 121 de puncte care izvorăşte din evanghelia Fiului lui Dumnezeu, care a devenit sărac încă din momentul în care a intrat în lume şi care relansează magisteriul Bisericii despre săraci din ultimii 150 de ani. "O adevărată mină de învăţături."

Pe urmele predecesorilor

Cu acest document - semnat pe 4 octombrie, sărbătoarea Sfântului Francisc de Assisi - al cărui titlu este preluat din Cartea Apocalipsului (Ap 3,9), pontiful augustinian se inserează astfel pe urmele predecesorilor săi: Ioan al XXIII-lea, cu apelul către ţările bogate în Mater et magistra de a nu rămâne indiferente faţă de ţările oprimate de foamete şi sărăcie (83); Paul al VI-lea, cu Populorum progressio şi intervenţia la ONU "ca avocat al popoarelor sărace"; Ioan Paul al II-lea, care a consolidat doctrinal "raportul preferenţial al Bisericii cu săracii"; Benedict al XVI-lea şi Caritas in veritate, cu interpretarea sa "mai marcat politică" a crizelor din cel de-al treilea mileniu. În cele din urmă, Francisc, care a făcut din grija "faţă de săraci" şi "cu săracii" una dintre pietrele de temelie ale pontificatului.

O lucrare începută de Francisc

Chiar Francisc începuse să lucreze la exortaţia apostolică în lunile dinaintea morţii sale. Asemenea enciclicei Lumen fidei a lui Benedict al XVI-lea, reluată de Jorge Mario Bergoglio în 2013, şi de data aceasta succesorul este cel care finalizează opera, care reprezintă o continuare a enciclicei Dilexit nos, ultima enciclică a papei argentinian, dedicată Inimii lui Isus. Pentru că este puternică "legătura" dintre iubirea lui Dumnezeu şi iubirea faţă de săraci: prin ei, Dumnezeu "are încă ceva să ne spună", afirmă Leon al XIV-lea. Şi aminteşte tema "opţiunii preferenţiale" pentru săraci, expresie născută în America Latină (16) nu pentru a indica "un exclusivism sau o discriminare faţă de alte grupuri", ci mai degrabă "acţiunea lui Dumnezeu" care este mişcat de compasiune faţă de slăbiciunea omenirii. "Pe faţa rănită a săracilor - scrie el - găsim imprimată suferinţa celor nevinovaţi şi, prin urmare, însăşi suferinţa lui Cristos" (9).

"Feţele" sărăciei

Există numeroase idei pentru reflecţie, există numeroase stimulente pentru acţiune în exortaţia lui Robert Francis Prevost, în care sunt analizate "feţele" sărăciei. Sărăcia "celor care nu au mijloace de întreţinere materială", a "celor care sunt marginalizaţi social şi nu au instrumente pentru a da glas propriei demnităţi şi propriilor capacităţi"; sărăcia "morală, spirituală, culturală"; sărăcia "celor care nu au drepturi, nu au spaţiu, nu au libertate" (9).

Noile sărăcii şi lipsa de echitate

În faţa acestui scenariu, papa consideră "insuficientă" angajarea pentru a înlătura cauzele structurale ale sărăciei în societăţile marcate "de numeroase inegalităţi", de apariţia unor noi forme de sărăcie "mai subtile şi periculoase" (10), de reguli economice care au sporit bogăţia, "dar fără echitate". "Lipsa echităţii este rădăcina relelor sociale" (94), remarcă el.

Dictatura unei economii care ucide

"Când spunem că lumea modernă a redus sărăcia, o facem măsurând-o cu criterii din alte epoci care nu sunt comparabile cu realitatea actuală", afirmă Leon al XIV-lea (13). Din acest punct de vedere, salută "cu favoare" faptul că "Naţiunile Unite au făcut din eradicarea sărăciei unul dintre Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului". Totuşi drumul este lung, mai ales într-o epocă în care "dictatura unei economii care ucide" continuă să predomine, în care câştigurile câtorva "cresc exponenţial", în timp ce cele ale majorităţii sunt "tot mai îndepărtate de bunăstarea acestei minorităţi fericite" şi în care "ideologiile care apără autonomia absolută a pieţelor şi speculaţiile financiare" sunt răspândite (92).

Cultura rebutului, libertatea pieţei, îngrijirea pastorală a elitelor

Toate acestea sunt un semn că încă persistă - "uneori bine deghizată" - o cultură a rebutului care "tolerează cu indiferenţă ca milioane de persoane să moară de foame sau să supravieţuiască în condiţii nedemne de fiinţele umane" (11). Papa stigmatizează atunci "criteriile pseudoştiinţifice" conform cărora "libertatea pieţei" va duce la "soluţia" problemei sărăciei, precum şi "îngrijirea pastorală a aşa-numitelor elite", conform căreia "în loc să pierdem timpul cu săracii, este mai bine să avem grijă de bogaţi, de puternici şi de profesionişti" (114). De fapt, el clarifică faptul că "drepturile umane nu sunt egale pentru toţi" (94).

Transformarea mentalităţii

Ceea ce solicită pontiful este, aşadar, o "transformare a mentalităţii", eliberându-ne înainte de toate de "iluzia unei fericiri care vine dintr-o viaţă confortabilă". Asta îi împinge pe mulţi oameni spre o viziune a existenţei bazată pe bogăţie şi succes "cu orice preţ", chiar şi în detrimentul altora şi prin "sisteme politico-economice nedrepte" (11). Iată de ce "demnitatea fiecărei persoane umane trebuie să fie respectată acum, nu mâine" (92).

În fiecare migrant respins este Cristos care bate la uşă

Leon al XIV-lea dedică apoi un spaţiu amplu temei migraţiilor. Cuvintele sale sunt însoţite de imaginea micuţului Alan Kurdi, băiatul sirian de trei ani care în 2015 a devenit simbolul crizei migranţilor din Europa, cu fotografia trupului său neînsufleţit pe o plajă. "Din păcate, în afară de o emoţie de moment, fapte similare devin tot mai irelevante ca ştiri marginale" (11), constată Pontiful. În acelaşi timp, aminteşte de munca seculară a Bisericii faţă de cei care sunt constrânşi să-şi abandoneze pământurile, exprimată în centre de primire, misiuni la frontieră, eforturile lui Caritas Internationalis şi ale altor instituţii (75). "Biserica, asemenea unei mame, merge alături de cei care merg - continuă el -. Unde lumea vede ameninţări, ea vede copii; unde se construiesc ziduri, ea construieşte poduri. Ştie că vestirea evangheliei este credibilă numai atunci când se traduce în gesturi de apropiere şi primire. Şi ştie că în fiecare migrant respins este Cristos însuşi care bate la uşile comunităţii" (75).

Tot pe tema migraţiei, Papa Prevost îşi însuşeşte celebrele "patru verbe" ale predecesorului său, Francisc: "A primi, a proteja, a promova şi a integra". Şi împrumută de la Bergoglio şi definiţia săracilor nu numai ca obiect al compasiunii noastre, ci "învăţători ai evangheliei. A-i sluji pe săraci nu este un gest care trebuie făcut «de sus în jos», ci o întâlnire între egali... Biserica, aşadar, atunci când se apleacă pentru a avea grijă de săraci, asumă postura sa cea mai elevată" (79).

Femeile victime ale violenţei şi excluderii

Leon al XIV-lea analizează apoi situaţia actuală, marcată de mii de persoane care mor zilnic "din cauze legate de malnutriţie" (12). "De două ori sărace", adaugă el, sunt "femeile care îndură situaţii de excludere, maltratare şi violenţă, pentru că adesea se găsesc cu posibilităţi mai mici de a-şi apăra drepturile" (12).

"Săracii nu există din întâmplare..."

Succesorul lui Petru oferă o reflecţie aprofundată asupra cauzelor însăşi ale sărăciei: "Săracii nu sunt acolo din întâmplare sau printr-o soartă oarbă şi amară. Cu atât mai puţin sărăcia este, pentru majoritatea dintre ei, o alegere. Şi totuşi, există încă unii care îndrăznesc să afirme acest lucru, dând dovadă de orbire şi cruzime", subliniază el (14). "Evident, printre săraci există şi cei care nu vor să muncească", dar sunt şi atâţia bărbaţi şi femei care eventual colectează cartoane de dimineaţa până seara tocmai pentru "a supravieţui" şi niciodată pentru "a îmbunătăţi" viaţa. Pe scurt, citim într-unul dintre punctele focale ale Dilexi te, nu se poate spune "majoritatea oamenilor săraci sunt aşa pentru că nu au dobândit merite, conform acelei false viziuni a meritocraţiei unde pare că numai cei care au avut succes în viaţă au merite" (14).

Ideologii şi orientări politice

Uneori, observă Leon al XIV-lea, creştinii înşişi se lasă "infectaţi de atitudini marcate de ideologii lumeşti sau de orientări politice şi economice care duc la generalizări nedrepte şi concluzii înşelătoare". "Sunt cei care continuă să spună - subliniază el: «Sarcina noastră este să ne rugăm şi să învăţăm adevărata doctrină». Dar, separând acest aspect religios de promovarea integrală, adaugă că numai guvernul ar trebui să aibă grijă de ei sau că ar fi mai bine să-i lase în sărăcie, învăţându-i în schimb să muncească" (114).

Pomana, adesea dispreţuită

Un simptom al acestei mentalităţi este faptul că exercitarea carităţii este uneori "dispreţuită sau ridiculizată, ca şi cum ar fi vorba de obsesia unora şi nu nucleul incandescent al misiunii ecleziale" (15). Papa se opreşte pe larg asupra pomenii, rareori practicată şi adesea dispreţuită (115). "Fiind creştini, nu renunţăm la pomana. Este un gest care se poate face în diverse moduri şi pe care putem încerca să-l facem în modul cel mai eficient, dar trebuie să-l facem. Şi va fi întotdeauna mai bine să facem ceva decât să nu facem nimic. În orice caz, ne va atinge inima. Nu va fi soluţia la sărăcia din lume, care trebuie căutată cu inteligenţă, tenacitate, angajare social. Dar trebuie să practicăm pomana pentru a atinge carnea suferindă a săracilor" (119).

Indiferenţa creştinilor

În acelaşi sens, pontiful observă "carenţa sau chiar absenţa angajării" faţă de apărarea şi promovarea celor mai defavorizaţi în unele grupuri creştine (112). Dacă o comunitate a Bisericii nu cooperează pentru incluziunea tuturor, avertizează el, "va risca şi dizolvarea, chiar dacă vorbeşte despre teme sociale sau critică guvernele. Va ajunge cu uşurinţă să fie scufundată de mondenitatea spirituală, deghizată în practici religioase, în întâlniri fără rod sau în discursuri goale" (113). De aici necesitatea de a "afirma cu claritate că există o legătură inseparabilă între credinţa noastră şi cei săraci" (36).

Mărturia sfinţilor, fericiţilor şi a ordinelor călugăreşti

Pentru a contrabalansa această atitudine de indiferenţă, există o lume de sfinţi, fericiţi şi misionari care, de-a lungul secolelor, au întruchipat imaginea "unei Biserici sărace pentru săraci" (35). De la Francisc de Assisi şi gestul său de a îmbrăţişa un lepros (7) până la Maica Tereza, icoană universală a carităţii dedicate muribunzilor din India "cu o duioşie care era rugăciune" (77). Şi din nou, Sfântul Laurenţiu, Sfântul Iustin, Sfântul Ambroziu, Sfântul Ioan Gură de Aur, chiar Sfântul Augustin al său, care a afirmat: "Cine spune că îl iubeşte pe Dumnezeu şi nu are milă de cei nevoiaşi, minte" (45).

Leon aminteşte, de asemenea, de opera camilienilor pentru bolnavi (49), a congregaţiilor feminine din spitale şi aziluri de bătrâni (51). El aminteşte de primirea acordată văduvelor, copiilor abandonaţi, pelerinilor şi cerşetorilor din mănăstirile benedictine (55). Şi aminteşte, de asemenea, de franciscani, dominicani, carmeliţi şi augustinieni care au început "o revoluţie evanghelică" printr-un "stil de viaţă simplu şi sărac" (63), împreună cu trinitarienii şi mercedarii care, luptând pentru eliberarea prizonierilor, au exprimat iubirea "unui Dumnezeu care eliberează nu numai de sclavia spirituală, ci şi de opresiunea concretă" (60). "Tradiţia acestor ordine nu s-a încheiat - subliniază el. Dimpotrivă, a inspirat noi forme de acţiune în faţa sclaviilor moderne: traficul de fiinţe umane, munca silnică, exploatarea sexuală, diferitele forme de dependenţă. Caritatea creştină, atunci când se întrupează, devine eliberatoare" (61).

Dreptul la educaţie

Pontiful aminteşte, de asemenea, exemplul Sfântului Iosif Calasanzio, care a fondat prima şcoală populară gratuită din Europa (69), pentru a sublinia importanţa educării săracilor: "Nu este o favoare, ci o datorie. Copiii au dreptul la cunoaştere, ca o cerinţă fundamentală pentru recunoaşterea demnităţii umane" (72).

Lupta mişcărilor populare

În exortaţie, papa menţionează şi lupta împotriva "efectelor distructive ale imperiului banilor" din partea mişcărilor populare, conduse de lideri "adesea suspectaţi şi chiar persecutaţi" (80). Aceştia, scrie el, "ne invită să depăşim acea idee a politicilor sociale concepute ca o politică faţă de săraci, dar niciodată cu săracii, niciodată a săracilor" (81).

O voce care să trezească şi să denunţe

În ultimele pagini ale documentului, Leon al XIV-lea cheamă întregul popor al lui Dumnezeu să "facă auzită, chiar dacă în moduri diferite, o voce care să trezească, să denunţe, care să se expună chiar cu riscul de a părea proşti. Structurile nedreptăţii trebuie recunoscute şi distruse cu forţa binelui, prin schimbarea mentalităţilor, dar şi, cu ajutorul ştiinţelor şi al tehnicii, prin dezvoltarea de politici eficiente în transformarea societăţii" (97).

Săracii, nu o problemă socială ci centrul Bisericii

Este necesar ca "toţi să ne lăsăm evanghelizaţi de săraci", îndeamnă papa (102). "Creştinul nu-i poate considera pe săraci numai ca pe o problemă socială: sunt o chestiune de familie. Sunt dintre ai noştri". De aceea, "raportul cu ei nu se poate reduce la o activitate sau la o funcţie a Bisericii" (104). "Săracii sunt în centrul însuşi al Bisericii" (111), conchide el.

Salvatore Cernuzio

(După L'Osservatore Romano, 9 octombrie 2025)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

https://ercis.ro/actualitate/viata.asp?id=202510048