Iubiţi fraţi şi surori,

Postul Mare este timpul în care Biserica, prin grijă maternă, ne invită să repunem misterul lui Dumnezeu în centrul vieţii noastre, aşa încât credinţa noastră să-şi recapete elanul şi inima să nu se piardă în neliniştile şi distragerile de fiecare zi.

Fiecare drum de convertire începe atunci când lăsăm Cuvântul să ajungă la noi şi îl primim cu docilitatea spiritului. Există, aşadar, o legătură între darul Cuvântului lui Dumnezeu, spaţiul de ospitalitate pe care i-l oferim şi transformarea pe care el o produce. Din acest motiv, itinerarul Postului Mare devine o ocazie propice pentru a asculta glasul Domnului şi a ne reînnoi hotărârea de a-l urma pe Cristos, parcurgând cu el calea care urcă la Ierusalim, unde se împlineşte misterul pătimirii, morţii şi învierii sale.

A asculta

Anul acesta, aş dori să atrag atenţia, în primul rând, asupra importanţei de a da spaţiu Cuvântului prin ascultare, deoarece disponibilitatea de a asculta este primul semn cu care se manifestă dorinţa de a intra în relaţie cu ceilalţi.

Dumnezeu însuşi, revelându-se lui Moise din rugul aprins, arată că ascultarea este o trăsătură distinctivă a fiinţei sale: "Am văzut necazul poporului meu, care este în Egipt, şi am auzit strigătele lor" (Ex 3,7). Ascultarea strigătului celor asupriţi este începutul unei istorii de eliberare, în care Domnul îl implică şi pe Moise, trimiţându-l să deschidă o cale de mântuire pentru fiii săi reduşi la sclavie.

El este un Dumnezeu care angajează, care astăzi ajunge şi la noi cu gânduri care îi fac inima să vibreze. De aceea, ascultarea Cuvântului în liturgie ne educă la o ascultare mai adevărată a realităţii: printre multele voci care străbat viaţa noastră personală şi socială, Sfintele Scripturi ne permit să o recunoaştem pe cea care izvorăşte din suferinţă şi nedreptate, pentru ca aceasta să nu rămână fără răspuns. A intra în această dispoziţie interioară de receptivitate înseamnă a ne lăsa învăţaţi astăzi de Dumnezeu să ascultăm aşa cum o face el, până la a recunoaşte că această "condiţie dificilă a săracilor reprezintă un strigăt care, de-a lungul istoriei omenirii, provoacă în mod constant viaţa noastră, societăţile noastre, sistemele politice şi economice şi, nu în ultimul rând, şi Biserica" (Exortaţia apostolică Dilexi te [4 octombrie 2025], 9).

A posti

Dacă Postul Mare este un timp de ascultare, postul este o practică reală care ne pregăteşte să primim Cuvântul lui Dumnezeu. Abţinerea de la mâncare este, de fapt, un exerciţiu ascetic străvechi şi de neînlocuit pe calea convertirii. Tocmai pentru că implică trupul, face mai evident de ce anume ne este "foame" şi ceea ce considerăm esenţial pentru întreţinerea noastră. Prin urmare, foloseşte la discernerea şi organizarea "poftelor", la menţinerea în alertă a foamei şi a setei noastre de dreptate, eliberând-o de resemnare, instruind-o să devină rugăciune şi responsabilitate faţă de ceilalţi.

Sfântul Augustin, cu fineţe spirituală, ne permite să întrezărim tensiunea dintre timpul prezent şi împlinirea viitoare care străbate această păzire a inimii atunci când observă că: "În timpul vieţii pământeşti, este în natura oamenilor să le fie foame şi sete de dreptate, dar a fi satisfăcuţi de ea aparţine vieţii viitoare. Îngerii se satură cu această pâine, cu această hrană. Oamenilor, în schimb, le este foame de ea; toţi tânjesc după ea. Această întindere în dorinţă dilată sufletul, îi sporeşte capacitatea" (Sf. Augustin, Utilitatea postului, 1,1). Postul, înţeles în acest sens, ne permite nu numai să disciplinăm dorinţa, să o purificăm şi să o facem mai liberă, ci şi să o extindem, în aşa fel încât să se întoarcă spre Dumnezeu şi să fie orientată spre acţiunea în bine.

Totuşi, pentru ca postul să-şi păstreze adevărul evanghelic şi să evite ispita de a ne îngâmfa inimile, acesta trebuie trăit întotdeauna în credinţă şi în umilinţă. Ne cere să rămânem înrădăcinaţi în comuniunea cu Domnul, căci "cine nu ştie să se hrănească cu cuvântul lui Dumnezeu nu posteşte cu adevărat" (Benedict al XVI-lea, Cateheză [9 martie 2011]). Ca semn vizibil al angajării noastre interioare de a ne retrage, cu sprijinul harului, din păcat şi din rău, postul trebuie să includă şi alte forme de privaţiune menite să ne permită să dobândim un stil de viaţă mai sobru, deoarece "numai austeritatea face viaţa creştină puternică şi autentică" (Sf. Paul al VI-lea, Cateheză [8 februarie 1978]).

Aş vrea, aşadar, să vă invit la o formă de abţinere foarte concretă şi adesea subapreciată, adică aceea de a ne abţine de la cuvinte care lovesc şi rănesc aproapele nostru. Să începem prin a dezarma limbajul, renunţând la cuvintele tăioase, la judecăţile pripite, la vorbirea de rău despre cei absenţi şi incapabili să se apere, la calomnie. În schimb, să ne străduim să învăţăm să ne măsurăm cuvintele şi să cultivăm bunătatea: în familie, între prieteni, la locul de muncă, pe reţelele de socializare, în dezbaterile politice, în mass-media şi în comunităţile creştine. Atunci, multe cuvinte de ură vor face loc cuvintelor de speranţă şi de pace.

Împreună

În cele din urmă, Postul Mare evidenţiază dimensiunea comunitară a ascultării Cuvântului şi a practicării postului. Şi Scriptura subliniază acest aspect în multe moduri. De exemplu, atunci când relatează, în cartea lui Nehemia, că poporul s-a adunat pentru a asculta citirea publică a cărţii Legii şi, practicând postul, s-a pregătit pentru mărturisirea de credinţă şi pentru adoraţie, astfel încât să reînnoiască legământul cu Dumnezeu (cf. Neh 9,1-3).

De asemenea, parohiile, familiile, grupurile ecleziale şi comunităţile noastre călugăreşti sunt chemate să întreprindă un drum comun în timpul Postului Mare, în care ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, precum şi a strigătului săracilor şi al pământului, să devină o formă a vieţii comune, iar postul să susţină o căinţă autentică. În acest context, convertirea priveşte nu numai conştiinţa individului, ci şi stilul relaţiilor, calitatea dialogului, capacitatea de a fi provocat de realitate şi de a recunoaşte ceea ce orientează cu adevărat dorinţa, atât în comunităţile noastre ecleziale, cât şi în omenirea însetată de dreptate şi reconciliere.

Preaiubiţilor, să cerem harul unui Post Mare care să facă mai atentă urechea noastră la Dumnezeu şi la cei din urmă. Să cerem forţa unui post care să străbată şi limba, pentru ca să se diminueze cuvintele care rănesc şi să crească spaţiul pentru vocea celorlalţi. Şi să ne străduim aşa încât comunităţile noastre să devină locuri unde strigătul celor care suferă este primit, iar ascultarea generează căi de eliberare, făcându-ne mai pregătiţi şi mai dornici să contribuim la construirea civilizaţiei iubirii.

Vă binecuvântez din inimă pe voi toţi şi drumul vostru de Post Mare.

Din Vatican, 5 februarie 2026, comemorarea Sfintei Agata, fecioară şi martiră.

LEO PP. XIV

Traducere de pr. Mihai Pătraş

https://ercis.ro/actualitate/viata.asp?id=202602054