Testamentul spiritual şi teologic pe care Papa Francisc îl lasă Bisericii şi lumii este cel al unui vis. "Şi nu este un termen poetic, ci substanţial, pentru că lui îi plăcea adesea să vorbească despre necesitatea de a visa", relatează Monseniorul Piero Coda, secretar general al Comisiei Teologice Internaţionale, într-o conversaţie cu "L'Osservatore Romano".

Şi acel vis nu dezvăluie altceva decât un adevăr: Biserica este evanghelia, nu în sensul că ea este proprietate exclusivă a Bisericii, ci "în sensul că Isus, răstignit în afara zonei locuite ca un blestemat şi pe care Dumnezeu l-a înviat din morţi, continuă prin Biserică să ducă vestea cea bună că Domnul a venit deja şi vine în mijlocul nostru pentru toţi, mai ales pentru cei din urmă".

Una dintre primele acţiuni teologice ale pontificatului care a făcut să se intuiască o etapă nouă în drumul Bisericii inserate într-un drum lung de reînnoire pentru care Conciliul Vatican II a fost un eveniment providenţial a avut loc în seara alegerii sale când s-a arătat pentru prima dată de la Loja Binecuvântărilor la "Sfântul Petru": "În acel moment - aminteşte Coda - el s-a înclinat şi a cerut poporului lui Dumnezeu să invoce asupra lui binecuvântarea, ca să poată desfăşura după voinţa divină slujirea sa. Aceasta este un cod teologic decisiv al acţiunii sale ca episcop de Roma care scoate limfa din magisteriul Conciliului Vatican II, îndeosebi din capitolul al II-lea al constituţiei dogmatice Lumen gentium: Biserica drept popor al lui Dumnezeu cu universalitatea sa care adună şi cheamă pe toţi bărbaţii şi femeile de bunăvoinţă dincolo de confesiunea religioasă şi de apartenenţa la Biserica Catolică."

Şi apoi este o altă legătură fundamentală între acest gest aparent simplu şi comoara conciliului: "Se găseşte tot în Lumen gentium, de data aceasta în primul capitol: Biserica drept mister şi drept subiect istoric care mărturiseşte prezenţa şi acţiunea lui Dumnezeu în istorie." În fond, când Papa Francisc vorbeşte despre o Biserică săracă şi a săracilor, pune în practică Magna Carta a Conciliului Vatican II: "Nu este desigur pauperism. Sărăcia despre care se vorbeşte este sărăcia care exprimă iubirea lui Cristos, Cuvântul care s-a făcut sărac, bogat cum era, pentru a merge spre cei din urmă."

În tot magisteriul său, Papa Francisc simte nevoia să nu-şi abată niciodată privirea de la Conciliul Vatican II, pentru că, aşa cum spunea deja Ioan Paul al II-lea, el a fost premisa indispensabilă pentru drumul Bisericii în al treilea mileniu: "Şi apoi Francisc a fost primul papă care nu a participat la lucrările conciliare şi, prin urmare, a lăsat în urma sa toate problemele legate de interpretarea sa şi a asumat esenţa sa în modul cel mai profund, înţelegând că trebuia să meargă pe urma indicată în el de Duhul Sfânt."

Convocarea marelui proces sinodal care încă este în desfăşurare nu face altceva, adaugă Coda, decât "să facă concret ceea ce Conciliul Vatican II a pus ca premisă. Paul al VI-lea a introdus Sinodul Episcopilor ca exprimare a noutăţii ecleziologice conciliare, afirmând colegialitatea episcopală, şi Papa Francisc duce înainte această reformă chemând la adunare întregul popor al lui Dumnezeu, încercând, aşadar, să depăşească o figură de Biserică clericală, în mod unilateral ierarhică şi masculină".

Prima enciclică a pontificatului a fost cea intitulată Lumen fidei dedicată temei credinţei şi iniţiată de predecesorul său, Benedict al XVI-lea. Fără îndoială, o continuitate profundă cu pontificatul precedent care conform lui Coda a reprezentat un gest puternic: "Pe de o parte, din partea lui Benedict al XVI-lea de a lăsa ca moştenire acest document neterminat şi, pe de altă parte, a Papei Francisc de a aduna moştenirea, de a şi-o însuşi şi de a o relansa. Cheia acestei enciclice este că credinţa nu este numai a crede în Isus ca Fiul lui Dumnezeu făcut trup, ci este a fi părtaş de aceeaşi privire cu care Isus privea la Tatăl şi de la Tatăl privea la istorie."

Lumen fidei are o corespundere directă cu ultima enciclică a Papei Francisc, Dilexit nos despre iubirea umană şi divină a inimii lui Isus Cristos, care reprezintă o altă moştenire spirituală fundamentală: "Credinţa în Cristos aici este citită şi propusă prin conformarea cu inima sa din care provine caritatea sa care ne este dăruită în Duhul Sfânt şi la care participăm pentru a da viaţă unei civilizaţii noi, cea a iubirii."

Şi angajarea concretă a Papei Francisc pentru pacea în lume şi cea pentru apărarea migranţilor şi a ambientului Coda le numără printre actele pe deplin teologice: "Desigur. Şi apoi o spune însuşi Francisc chiar în Dilexit nos: pentru a înţelege toate acestea şi tot magisteriul său trebuie pornit de la inima lui Cristos. Mesajul evangheliei este un mesaj de transformare a inimii omului după măsura inimii lui Cristos, graţie Duhului Sfânt. Şi tocmai pentru aceasta este un mesaj de transformare socială, politică, economică, culturală. Biserica nu vesteşte numai un mesaj de tip spiritual."

Monseniorul Coda este convins tot mai mult că Papa Francisc a fost profet într-un timp polarizat în care pericolul ameninţător este cel al unei tehnocraţii economice care se foloseşte şi de instrumente militare pentru a impune propriile poziţii: "La toate acestea, Francisc a contrapus adevărata revoluţie: a vesti primatul slujirii celor din urmă şi rolul esenţial al construirii dreptăţii, solidarităţii şi fraternităţii."

Federico Piana

(După L'Osservatore Romano, 23 aprilie 2025)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu